ro_rrt-test.txt

Într-o zi senină și friguroasă de aprilie, pe când ceasurile băteau ora
treisprezece, Winston Smith, cu bărbia înfundată în piept pentru a scăpa de
vântul care-l lua pe sus, se strecură iute prin ușile de sticlă ale Blocului
Victoria, deși nu destul de repede pentru a împiedica un vârtej de praf și nisip
să pătrundă o dată cu el. Textul de dedesubt suna: FRATELE CEL MARE ESTE CU
OCHII PE TINE. Mintea i se mai învârti o clipă în jurul datei nesigure de pe
pagină și apoi făcu un salt, izbindu-se de cuvântul din Nouvorbă dublugândi.
Pentru prima oară își dădea seama de grozăvia lucrului de care se apucase. Cum
puteai să comunici cu viitorul? Prin însăși natura lucrurilor era imposibil. Din
două una: ori viitorul avea să fie la fel cu prezentul, în care caz nu l-ar mai
fi ascultat nimeni pe el, ori avea să fie altfel decât prezentul, așa că
demersul lui n-ar mai fi avut nici un sens. Un timp stătu uitându-se prostește
la hârtie. Tele-ecranul dădea acum o muzică stridentă, militărească. I se
întâmpla ceva curios: nu numai că părea să-și fi pierdut capacitatea de a se
exprima, dar parcă uitase și ce voise de la bun început să spună. Se pregătea
pentru momentul ăsta de săptămâni întregi și nu-i trecuse niciodată prin cap că
i-ar mai fi trebuit și altceva afară de curaj. Scrisul în sine era o treabă
ușoară. Înăuntru, în apartament, o voce melodioasă citea o listă de cifre legate
de producția de fontă. Tot ce avea de făcut era să transcrie pe hârtie
interminabilul monolog pe care și-l tot repeta în gând de ani de zile. Și
totuși, iată că, în clipa asta, până și monologul îi amuțise. Pe deasupra,
ulcerația varicoasă începuse să-i dea niște mâncărimi insuportabile. Nu
îndrăznea să se scarpine, pentru că ori de câte ori făcea lucrul ăsta i se
inflama și mai tare. Secundele treceau una după alta. Nu era conștient decât de
albeața paginii din fața lui, de mâncărimea pielii de deasupra gleznei, de
zbierătele muzicii și de o oarecare amețeală din cauza ginului. Deodată, începu
să scrie așa, pur și simplu, ca un nebun, numai parțial conștient de ce așternea
pe hârtie. Avea un scris mic, dar ca de copil, care se ridica și cobora pe
pagină, mâncând mai întâi literele mari și până la urmă și punctuația. 4 aprilie
1984, Aseară la cinema, Numai filme de război. Unul foarte bun cu un vapor plin
de refugiați, bombardat undeva în Mediterana. Vocea venea dintr-o placă de metal
dreptunghiulară, ca o oglindă estompată, care făcea corp comun cu suprafața
peretelui din dreapta. Publicul distrat de imaginile cu un grăsan care încerca
să scape înot, cu un elicopter pe urmele lui, mai întâi ți-l arăta plescăind
prin apă ca un porc de mare, pe urmă îl vedeai prin luneta de la mitraliera
elicopterului și pe urmă era făcut ciur și marea devenea roz în jurul lui și se
scufunda atât de brusc, parcă găurile ar fi lăsat apa să intre în el. 

Sunt de partea ta, păruse a-i spune O'Brien. Uneori credea în existența ei,
alteori nu. P-ăsta ar trebui să-l luați, nu pe mine! N-ați auzit ce-a zis după
ce i-ați bușit mutra. Dați-mi voie și vă spun, cuvânt cu cuvânt. El e-mpotriva
Partidului, nu eu. Gardienii făcură un pas înainte. Vocea omului se subție
într-un guițat: Nu l-ați auzit, repetă el. S-a stricat ceva la tele-ecran. Ăsta
e cel care vă trebuie, nu eu. Luați-l pe el, nu pe mine! Nu avea nici o dovadă,
numai priviri fugare care puteau să însemne orice sau să nu însemne nimic,
frânturi de conversație la care trăgea cu urechea, însemnări ilizibile pe
pereții closetelor; odată, când se întâlniseră doi inși care nu se cunoșteau,
văzuse chiar și o mișcare imperceptibilă a mâinii, care putea fi un semnal de
recunoaștere. Cei doi gardieni voinici se aplecară să-l ia de brațe. Dar el,
exact în clipa aceea, se aruncă pe jos în celulă și se apucă de unul de
picioarele de fier care susțineau banca, scoțând un urlet mut, de animal.
Gardienii îl apucară și-l smuciră să dea drumul, dar el se agăță cu o forță
uimitoare. Traseră de el aproape jumătate de minut, timp în care prizonierii
rămăseseră calmi, cu mâinile încrucișate pe genunchi, privind exact înainte.
Urletul se opri: omul nu mai avea suflu pentru nimic altceva afară de rezistat.
Atunci scoase un altfel de țipăt. Unul din gardieni îl izbise cu cizma și-i
făcuse praf degetele de la o mână. Îl ridicară în picioare. Camera o sută unu,
zise ofițerul. Omul se lăsă dus afară, mergând nesigur, cu capul în jos și
mângâindu-și mâna zdrobită: renunțase la orice fel de luptă. Totul ținea de
domeniul presupunerilor și evident că el își imaginase orice.